Roberto Diaz își numește practica "Arte del Caos." Numele este unul onest. Format la Design Academy și lucrând cu creion, acrilice și pictură digitală, el construiește imagini în punctul precis în care sacrul și anatomicul se întâlnesc și refuză să se separe.
Suprafața ne seduce prima. Paleta sa dovedește studiul Vechilor Maeștrii, îmbrunată și sobră, clarobscurul și abundența de elemente amintindu-ne și de vasele flamande supraîncărcate ale lui Veerendael.
Apoi subiectul se face remarcat. Flori care sângerează. Îngeri cu cranii de păsări în loc de fețe. Măicuțe ale căror fălci se despart în rânduri dinți. Artistul compune și creează în jurul rănilor pe care le înfățișează.
O schizmă a gramaticii
Acesta este locul în care Hieronymus Bosch devine referința evidentă, și tot aici Diaz se îndepărtează de el. Panourile infernale ale lui Bosch din Grădina Deliciilor Pământești sunt pline de monștri, dar operează în interiorul unui cadru moral medieval. Păcatul produce deformitate, iar pedeapsa este lizibilă. Roberto Diaz nu oferă un astfel de cadru, iar figurile sale nu suferă pentru că au păcătuit. Ele suferă pentru că există, sau în și prin existența lor. Aureolele devin lanțuri ruginite, iar robele religioase acoperă viscere expuse. Vocabularul sacru rămâne, dar cu o gramatică complet diferită.
Aureola din reprezentarea îngerului așezat din seria Lost Religion cu robă roșie este un lanț ruginit. Îngerul așezat pe tron ține un toiag, în timp ce un craniu se odihnește în faldurile robei sale. Cuvintele lui Kant apar în stânga:„Nu prin voința lui Dumnezeu ar trebui să fim fericiți, ci voința sa este ca noi să ne facem fericiți. ” Roberto Diaz lasă acea propoziție să stea alături de o figură a cărei față este putrezită și nu mai adaugă nimic.
Puterea abjectului
Acesta este locul în care teoria abejctului a Juliei Kristeva devine filtrul potrivit de interpretare. În Powers of Horror ea descrie abjecția ca pe ceea ce respingem permanent pentru a putea trăi, amintirea corporală că granița dintre sine și celălalt nu a fost niciodată stabilă. Abjecția, pentru Kristeva, marchează un "ordin primordial" care scapă oricărei semnificări în ordinul simbolic. Este reacția umană de groază și greață în fața unei prăbușiri a sensului, provocată de pierderea distincției dintre subiect și obiect, dintre sine și celălalt. Roberto Diaz face acea prăbușire vizibilă prin corpurile deschise și prin fețele care irump din interiorul lor, ca și cum din sine s-ar scurge ceva. În Dream Dualism Part I, multiple mâini se întind spre o figură al cărei craniu este dezvelit și a cărei cavitate toracică este larg deschisă. Alte fețe ies din interiorul corpului, acesta nefiind singular.
Iconografia creștină depinde de corp, care trebuie să fie lizibil și controlat. Corpul sfântului sângerează într-un loc specific, la un moment specific, dintr-un motiv specific. Martiriul are și el o gramatică.
This artist changes that grammar, giving us anatomical exposures that follow no martyrological logic. The viscera in The Devil in Me, two figures locked together with their interiors visible and tangled, feathers and musculature and organs fused, reads less like sacred suffering and more like a biological fact stated plainly. Bodies contain other structures that do not care about meaning, as a purely formal malign multiplication.
Fiecare piesă atinge un echilibru între respingere și frumusețe, cu ochi multipli, răni căscate și semne de descompunere așezate în interiorul unor compoziții care păstrează o demnitate „clasică”. Această tensiune nu este accidentală. Juxtapunerea dintre plăcerea estetică și concepția sinistră exploatează repulsia instinctuală față de defectele și deformitățile percepute în fizicul uman, realizând o profanare a divinului (pentru că suntem făcuți după chipul și asemănarea lui Dumnezeu). El folosește limbajul vizual al picturii devoționale, pozițiile, eclerajul, țesăturile, pentru a crea imagini pe care pictura devoțională nu le-ar înfățișa niciodată. Măicuța din pictura Disbelieve poartă hainele cu postura unui subiect de portret flamand. Aureola ei este și ea un fir de cupru întins subțire de-a lungul compoziției. Falca ei inferioară a devenit un cioc prădător. Imaginea este mai întâi citită ca un portret înainte de a o fi citită ca un horror.
Această imagine din seria Lost Religion plasează o figură în poza unui nud clasic, cu flori de jur împrejur, un șarpe încolăcit la picioarele ei în jurul a ceea ce pare a fi un măr, în timp ce cavitatea toracică se deschide într-o colivie toracică expusă.
Edenul, anatomia, păcatul originar și o luptă între aripile de înger și coarnele diabolice ocupă același cadru fără a se putea ajunge la o rezoluție dintr-o singură lectură.
Când promisiunea structurii cedează
Roberto Diaz menționează cu mândrie că lucrările sale sunt realizate fără instrumente de inteligență artificială. Acest lucru contează din punct de vedere formal. Precizia cu care îmbină materialul sursă, baroc, cu horrorul anatomic, necesită o atenție susținută față de suprafață, textură și logica internă a fiecărei compoziții originale. Grefa trebuie să țină, iar în lucrările sale ține. Cusăturile fac parte din imagine, nu sunt eșecuri are tehnicii.
Poate că este o teologie fără doctrină, în care formele sacre persistă, dincolo de promisiunile lor. Corpul rămâne subiectul central, așa cum a fost întotdeauna în arta devoțională, dar deschiderea sa completă este pur și simplu profană. Muritor, compozit, permeabil și indiferent față de sensurile pe care i le atribuim.
Trandafirii sunt și cranii. Îngerul este și cadavru.
Distincția nu a fost niciodată atât de precisă și sigură pe cât o cerea iconografia.
Lasă un răspuns