Nicola Samorì este un artist italian care a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bologna în 2004. Este cunoscut atât ca pictor, cât și ca sculptor. Stilul său distinctiv constă în transformarea artei clasice prin infuzarea acesteia cu o notă personală. Lucrările rezultate păstrează o aparență a stilului clasic, dar întruchipează o estetică nouă și unică. Piesele sale se nasc adesea dintr-un act deliberat de agresiune asupra artei originale, conducând la un rezultat transformator și de un puternic impact vizual.
Figurarea
Prin acest proces, Nicola Samorì amplifică conștientizarea materialității creațiilor sale. Virtuozitatea clară a plasticității invită privitorii să reflecteze asupra multiplelor moduri în care pot interacționa cu lucrarea de artă, invitând la o introspecție legată de procesul creator. În mod caracteristic, atmosfera finală evocă un rezultat întunecat, distorsionat și adesea violent, captivând privitorii nu doar prin produsul finit, ci și prin parcursul fascinant care a condus la realizarea acestuia.
Despre procesul în sine, devine evident că, prin măiestria și talentul său, Nicola Samorì imită cu finețe degradarea sau dizolvarea naturală, care deformează și fragmentează rezultatul final. Totuși, în loc să prezinte o versiune desfigurată a lucrării inițiale, el oferă una reconfigurată. Deși ancorată în reprezentările clasice din perioadele Renașterii și Barocului, arta lui Samorì transcende construcțiile dramatice specifice acelor epoci. Procesul figurativ rămâne adesea ascuns, întrucât compozițiile sale pot fi fie creații originale, fie intervenții aplicate pe pânze preexistente. Ceea ce se poate afirma cu certitudine este că lucrările sale manifestă o coerență unitară, inspirată dintr-un registru teatral și dramatic, impregnate de o aură sacră. Având un interes profund pentru temele și spațiile religioase, Samorì recontextualizează subiectul religiei, prezentându-l într-o formă plastică, „jupuită”, care rezonează cu gândirea contemporană. El reușește acest lucru estompând, într-un mod unic și creativ, granița dintre sacru și profan.
Desfigurarea
Aspectul „desfigurat(iv)” al procesului pune accentul pe actul în sine al creației, cultivând o conștientizare nuanțată prin aspectul paradoxal brutal al pânzelor. Prin această tehnică, Samorì explorează natura rănilor, ilustrând modul în care acestea devin urme fizice, tangibile, ce conservă amintiri și evocă întregi cronologii de evenimente. În timp ce pictura clasică oferă, de obicei, un rezultat final static, ce face trimitere la alegorii, spații, teme sau motive, lucrările lui Samorì pun în prim-plan procesul tehnic într-o asemenea măsură încât acesta transcende cadrul, angajând multiple simțuri prin plasticitatea sa. Această materialitate permite apariția unui sentiment de plenitudine, oferindu-ne, ca martori, posibilitatea de a pătrunde mai adânc atât în sensul, cât și în forma operei de artă, și, în cele din urmă, în propria noastră interioritate.
Reconfigurarea
Reconfigurarea completă care se desfășoară în fața noastră formează un circuit, invitându-ne să ne conectăm atât cu artistul, cât și cu lucrarea, pentru a înțelege forțele profunde care acționează în interiorul ei. Printr-o mișcare care oscilează între un trecut istoric sau colectiv și unul personal, individual, suntem îndemnați să integrăm ceea ce vedem în propriile noastre narațiuni. Această reconfigurare are loc nu doar la nivel vizual, ci și în conștiința noastră, modelând amintiri și, în cele din urmă, influențând modul în care privim aspectele care reies din opera lui Nicola Samorì.
Volta del Mondo vs. Transito della Madonna
Să aruncăm o scurtă privire asupra modului în care un aspect formal comun din două picturi comunică, la mare distanță în timp, consolidându-se reciproc. Pentru aceasta, vom analiza în detaliu lucrarea lui Nicola Samorì, Volta del Mundo, alături de cea a lui Caravaggio, Transito della Madonna.
Dacă analizăm pictura barocă, observăm o draperie roșie în partea superioară a pânzei. În schimb, în Volta del Mondo, apare un strat drapat, asemănător unei pânze, care acoperă zona unde capul ar fi putut sau ar fi trebuit să fie. Ambele reprezentări au o dimensiune teatrală, chiar și cea a lui Caravaggio evocând o senzație de artificialitate menită să închidă opera, oferind un sentiment de finalitate. Așa cum cortina care cade marchează sfârșitul unui act sau al unei piese, moartea Fecioarei a semnalat încheierea narațiunii creștine. Acest final devine punctul de plecare pentru interpretarea lucrării lui Samorì, unde stratul exfoliat sugerează descompunerea, în timp ce postura fizică a bărbatului pare să oscileze între rezistență și acceptarea dizolvării.
Depășind limitele ramei și luând în considerare sensurile implicite, se conturează o narațiune cu rezonanță universală. Privitorii sunt absorbiți în această narațiune prin două direcții principale: povestirea vizuală și ruptura, percepția senzorială devenind poarta de acces către memorie. Punctul culminant al acestui mecanism este o conștientizare care se apropie tot mai mult de lucrarea întâlnită, schimbarea percepției devenind elementul central al experienței.
Asemenea vălului Mayei care acoperă lumea, acest văl ar putea simboliza o căutare a dezvrăjirii, conducând la deconstrucția întregii noastre ființe și lăsând în urmă urmele acestui proces.
Lasă un răspuns