Am intrat pe scena curatoriatului pentru că vreau să recuperez distanța nedreaptă care a apărut între receptori și obiectul de artă. Pe undeva pe drum, arta a fost îndepărtată de oameni. Limbajul academic, snobismul cultural și distanța instituțiilor au ridicat un zid între operă și omul din fața ei, zid pe care îmi doresc să îl îndepărtez.
Mediul nu este o limită pentru mine. Pictură, poezie, film, textil sau muzică, toate ridică aceeași întrebare: cum ajunge un om să înțeleagă un sens pe care nu îl recunoaște la prima vedere, unul care pare să nu îi aparțină? Îmi construiesc întreaga practică în jurul acestei întrebări. Și pornesc mereu de la percepție, nu de la teorie. Teoria vine după, ca un instrument prin care numesc ceea ce a fost deja perceput. Folosesc ideile ca pe un set de lentile, pentru că așa scot la iveală ceea ce este deja vizibil în operă, în loc să dicteze ce ar trebui văzut.
Cum visul e unul dintre subiectele mele de cercetare, tratez și simbolurile ca pe o formă reală de cunoaștere, nu ca pe un simplu decor. Le citesc după logica lor internă. În același fel îmi structurez și conceptele curatoriale, căutând mai întâi gramatica ascunsă a unei opere și abia apoi povestea ei de suprafață, pentru că un simbol poartă adesea o memorie pe care cultura din jurul lui a uitat-o. O parte din rolul meu e să aduc înapoi acea memorie.
Pentru asta, mă lupt cu două obiceiuri deodată. Cu obiceiul academic de a vorbi de sus către oameni și cu obiceiul comercial de a le vorbi condescendent. Amândouă strică același lucru, contactul direct dintre om și operă, și de aceea tot ce scriu și curatoriez are rolul de a proteja acest contact.
Fiecare decizie pe care o iau, de la un text de perete până la locul unui obiect în sală, se reduce la un singur test: îl aduce asta pe privitor mai aproape de operă sau mai adaugă un strat între ei? De aceea îmi văd rolul de curator ca pe cel al unui mediator care lucrează, paradoxal, ca să dispară. Pentru mine, un proiect reușește atunci când privitorul uită că am fost vreodată acolo și rămâne doar cu opera, cu momentul trăit alături de ea și cu povestea comună care s-a format între ei.