Elena Ilash este o artistă născută în Galați, stabilită în Cluj-Napoca. Licențiată în arte vizuale, cu un master în același domeniu și o teză doctorală în sculptură susținută la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca (2012–2019), Elena este un nume prezent frecvent în evenimente naționale și internaționale. Cel mai adesea, expresia ei vizuală transpune în exterior tensiunile din universul său interior. Temele abordate includ feminismul, identitatea, perioadele de criză, subiectele tensionale și de graniță, aspectele întunericului și ale umbrei, precum și perspective metaforice asupra lumii.

„A sta” în era plecării

În cea mai recentă expoziție a sa, Elena Ilash dezvăluie lucrări noi, remarcabil sintetizate de titlul afișat chiar la intrare: Nimic nu rămâne la fel. Prin acesta, vizitatorul este invitat mai întâi să observe ansamblul, iar apoi să participe, la nivel conceptual, la sensul lui central: transformarea continuă a tot și a toate — mai ales astăzi.

Intrând pe tărâmul timpului

Mai mult, pe podea putem observa și chiar interacționa cu o structură asemănătoare unui nod gordian, care ne trimite cu gândul la mai multe lucruri: forma bureților de mare, culoarea și ambiguitatea găurilor negre și complexitatea lucrurilor aparent simple. Constantin Brâncuși, părintele sculpturii moderne, afirma că „Simplitatea este o complexitate rezolvată”, iar interacțiunea cu lucrările Elenei Ilash ne arată cum fiecare intervenție pe care o adăugăm modelului de bază generează un nou peisaj, într-o rezolvare perpetuă a cadrului complex prezent în sală.

Acest cadru produce un efect de mindfulness, obligând percepția să se concentreze nu pe sens, ci pe forma în sine. Lăsându-ne captivi în „gaura neagră” creată de artistă, putem înțelege cu adevărat că transformarea, mișcarea, Fluxus, reprezintă un peisaj interior natural, iar noi suntem pasageri într-un mediu aflat într-o continuă schimbare.

În partea din spate a încăperii, un panou alcătuit din 6 pătrate aduce, la rândul său, o vizualizare a speranței, o fisură în outrenoire, un spațiu conceput pentru urmele celor care au îndrăznit să zgârie întunericul. În spatele lor, lumina pătrunde, dezvăluind cuvinte, schițe sau simple amprente — semne ale prezenței cuiva, ale unui trecut, ale unor frânturi de sens. Semne care, prin liniile lor simple, transmit informație oricui traversează galeria.

Pe podea, chiar sub panouri, fragmentele lucrării devin dovezi ale interacțiunii, oferind o istorie și subliniind încă o dată faptul că nimic nu rămâne la fel, chiar și în absența unui indicator direct al timpului. Învelișurile pe care le lăsăm în urmă, bucățile căzute pe jos, urmele de pe pereți — toate acestea transcend din fizicalitatea spațiului în tărâmul abstract al timpului.

Așteptarea

O lucrare preferată, personal, din această expoziție este piesa de artă de mai jos, un pătrat care vorbește răspicat despre un anumit tip de așteptare. Asemenea unei fiare sălbatice, unui prădător, lucrarea pare nu doar că stă în fața ta, ci că te și confruntă dintr-un spațiu și timp îndepărtat. Pătratul negru embosat vorbește despre istorie, memorie, texturi și forme, toate reunite într-un discurs vizual unic ce ne face să reflectăm asupra relației noastre cu trecutul — dar poate, cel mai important, asupra lecțiilor pe care ar trebui să le învățăm și să le aplicăm în viitor.

Nothing says the same, „spune” lucrarea expusă, iar acest lucru este, cu siguranță, atât o binecuvântare, cât și un blestem. Depinde de noi nu doar să decidem, ci și să acționăm în consecință.

Interviu cu Elena Ilash
ENG/RO

AF: I can’t help but feel invited by the title of your exhibition, Nothing stays the same, to ask a starting question: What stays the same, Elena?

Elena: The title reflects the fact that matter has an evolution dictated by the gesture that activates it in the act of creation, of making. And in this case, the matter is glued, unglued, cut – or cut out –  and composed again and again. It is a process of recovering matter, of recontextualization. Nothing must remain the same in the context in which using the verb “to evolve” means that everything has a course, an approach, and/or a path.

AF: As the curator, Ph.D. Ana Negoiță, stated, the exhibition speaks a lot about your imaginary. What are the links between the everchanging shape in your artworks and your personal view of the world that we live in today?

Elena: My imaginary refers to an apocalyptic perspective of ​​the world. It is that part in the shadows, the play with shadows and lights, with the volume in space, the association of materials, the speculation of structures and textures created from and with the chance of the intervention, determined by a more or less controlled gesture. Artists are the barometers of the times they go through, like a mirror they can reflect, anticipate some events, or be influenced by them.

Thus, it can be considered that a series of works are the result of some influential changes in plastic visions. This is also my case, I wanted to make this series of „Contact Surfaces” in relief and by experimenting with them to bring them to the now-defined shape. Everything lined up around a perfect square that I used as a base to work on the surfaces that were built up by addition. Finally, I created my own landscapes, my own windows to another dimension of existence.

AF: This solo show, as you called it, is also an invitation for the public to actively participate in the exhibition. How do you perceive this intervention?

Elena: Yes, and in the case of this solo show, I chose, together with Ana Negoiță, the curator of the project, to have an element of interaction. If the public is usually forbidden to touch the exhibits, in this case, they are invited to do it, to have a type of intervention, of interaction that challenges them, to contribute to the creation of an exhibit – the result of direct action on the material in the exhibition being the sponge. We wanted to leave a certain kind of freedom and agency to art consumers by creating this panel that can represent a trace and that is meant to become a document of the present time.

AF: We can clearly observe the prevalence of black in your artwork. An organic, metamorphic, deep black, an outrenoir par excellence. Is this a color that works as a portal for the receptor, or a wall that claims a need for introspection – or something else?  Where does this portal take us to?

Elena: I never think of black as just black. I think of black as a phenomenon, the lack of light, the fact that it is a collection of colors, or that it is perhaps the most difficult color to approach. But in the context here yes, it represents a portal, a window to a universe that opens in the imaginary in the absence of light creating individualized forms. The forms are only suggested, they can be gardens of fantasy, invented faces, indistinct shapes encrypted in form but which can refer to a parallel, perhaps idealized world that we want, in which we live, or in the dream zone in which we can sometimes find ourselves.

AF: While looking at the exhibition, a certain peace occurs: all the tensions seem to fade, and because nothing stays the same, I feel invited to accept the eternal change, not to oppose it anymore. Nothing stays the same means that everything is always changing, and I want to know how you, as an artist, keep up with the eternal shift?

Elena: I don’t know if the emergence of silence is noticeable. I don’t know if it’s not the calm before something that has already happened or the anxiety that something is about to be unleashed. I know they are fragments of a broken mirror reflecting an imperfect world hoping that all these little forms create what the universe itself gives us, the uneven variety of life, with all its imperfections in a…kaleidoscopic way. I keep up with the change by trying to train myself in the exercise of adaptability to the new times, with the imminent changes, and to let myself be surprised by the improbable side of things, by its signs and miracles.

---

AF: Titlul expoziției actuale este extrem de ofertant, Nothing stays the same, și ma simt aproape obligat să te întreb, Elena: Ce rămâne, totuși, la fel?

Elena: Titlul reflectă faptul că materia are o evoluție dictată de gestul care o acționează în actul creației, al făuririi. Și în acest caz materia e lipită, dezlipită, tăiată, decupată și compusă iar și iar. E un proces al recuperării materiei, al recontextualizării. Nimic nu trebuie să rămână la fel în contextul în care folosind verbul ’a evolua’’ totul are un mers, un demers, un parcurs.

AF:Așa cum remarcă și curatorul, dr. Ana Negoiță, expoziția reflectă foarte mult din imaginarul tău. Care sunt legăturile dintre formele în permanentă schimbare din arta propusă de tine și viziunea ta asupra lumii în care trăim astăzi?

Elena: Imaginarul meu face trimitere către o zona apocaliptică a lumii. E partea din umbră, jocul cu umbrele și luminile, cu volumele în spațiu, asocierea materiilor, specularea unor structuri și texturi create din și cu hazardul intervenției, determinate de gestul mai mult sau mai puțin controlat. Artiștii sunt baromerele vremurilor pe care le traversează, ei asemeni unei oglinzi pot reflecta, pot anticipa unele evenimente sau pot să se lase influentați de ele. Astfel se poate lua în considerare că o serie de lucrări sunt rezultatul unor influente răsfrânte în viziuni plastice. Este și cazul meu, mi-am dorit să fac acestă serie de „suprafețe de contact” în relief  și experimentând să le aduc la forma definită de acum. Totul s-a conturat în jurul unui pătrat perfect pe care l-am folosit ca bază de lucru a suprafețelor care s-au construit prin adăugire. Prin asta mi-am creat propriile peisaje, propriile ferestre către altă dimensiune a existenței.

AF: Acest solo show, cum l-ai numit, este și o invitație pentru public să participe activ în cadrul expoziției. Cum ți se par aceste intervenții, aceste interacțiuni obiect de artă – public?

Elena: Da și în cazul acestui solo show am ales, împreună cu Ana Negoiță, curatoarea proiectului, să existe un element de interacțiune. Dacă de obicei publicului îi este interzis să atingă exponatele în acest caz el e invitat să o facă, să aibă un tip de intervenție, de interacțiune, care să îl provoace, să contribuie la crearea unui exponat- rezultat al acțiunii directe asupra materiei din expoziție fiind buretele. Am dorit să lăsăm un anumit tip de libertate și de liber arbitru consumatorilor de artă prin crearea acestui panou care poate reprezenta o urmă și care e menit să devină un document al timpului de acum.

AF: Putem să vedem cu ochiul liber prevanțenta negrului în creațiile tale. Un negru organic, metamorfic, profund, un outrenoire par excellence. Este aceasta o culoare care funcționează și ca un portal pentru receptor, sau este, poate, un zid care revendică o nevoie spre introspecție – sau este altceva? Unde ne duce acest negru? 

Elena: Nu mă gândesc niciodată la negru ca fiind doar negru. Mă gândesc la negru ca fiind un fenomen, lipsa luminii, la faptul că e un cumul de culori sau că e poate cea mai dificil de abordat culoare. Însă în contextul de aici da, ea reprezintă un portal, o fereastră către un univers care se deschide în imaginar în absența luminii creând forme individualizate. Formele sunt doar sugerate, pot fi grădini ale fanteziei, chipuri inventate, forme nedeslușite cifrate în formă dar care pot trimite către o lume paralelă, poate idealizată pe care ne-o dorim, în care trăim sau în zona onirică în care ne putem situa uneori.

AF: Privind întregul expozițional, mă simt cuprins de un sentiment de pace: toate tensiunile par să se piardă în fundal, și pentru că nimic nu rămâne la fel, ma simt simt din nou invitat să accept schimbarea ca ceva etern, să nu mă mai opun ei – chiar și inconștient. Nimic nu rămâne la fel înseamnă, până la urmă, că totul este într-o continuă schimbare, cum ai spus chiar tu, și aș vrea să știu cum tu, ca artist, ții pasul cu această veșnică evoluție?

Elena: Nu știu dacă e sesizabilă apariția unei liniști. Nu stiu dacă nu e liniștea dinaintea a ceva deja întâmplat sau neliniștea care urmează să se declanșeze. Știu că sunt fragmente ale unei oglinzi sparte care reflectă o lume imperfectă sperând că toate aceste mici forme să creeze ceea ce însăși universul ne oferă, varietatea neuniformă a vieții, cu toate imperfecțiunile sale într-un mod…caleidoscopic. Țin pasul cu schimbarea încercând să mă las antrenată în exercițiul de adaptabilitate cu timpurile noi, cu schimbările iminente și să mă las surprinsă de partea neverosimilă a lucrurilor, de semnele și miracolele sale.