Gabriela Tofan este o artistă născută în România, cu studii academice aprofundate în domeniul artelor: deține o diplomă de licență obținută în cadrul Universității Naționale de Arte din București și, suplimentar, un master în arte vizuale la aceeași instituție de prestigiu. Practica ei artistică se concentrează pe sculptură și grafică, două domenii pe care le apreciază în mod deosebit.

De asemenea, merită menționată perioada petrecută în Italia prin programul ERASMUS, la Universitatea de Arte din Macerata, ocazie în care a și expus în Italia, alături de numeroase alte expoziții din România, în orașe precum București, Iași, Târgu Jiu și Sibiu. Totodată, este colaboratoare titulară a Muzeului Național de Artă al României de mai bine de un deceniu, experiență care se reflectă profund în practica ei artistică.

Narative ale rușinii

În cea mai recentă expoziție a sa, Gabriela Tofan propune privitorului un discurs interactiv și multimedia articulat în jurul conceptului de rușine, analizat dintr-o perspectivă feministă. Artista provoacă normele printr-un design sculptural unic, al cărui potențial este amplificat de luminile colorate și de proiecțiile video. Rezultatul? O experiență captivantă, imersivă și fascinantă, care îi cuprinde pe vizitatori într-un registru de curiozitate și introspecție. Amestecul diferitelor medii artistice permite o explorare mai profundă a temelor abordate, construind o țesătură densă de emoții și idei.

Prin această expoziție, Gabriela Tofan invită publicul să reflecteze asupra așteptărilor sociale și a raporturilor de putere care le susțin, deschizând un dialog care persistă mult după încheierea vizitei. Jocul complex dintre elementele prezente în spațiu favorizează o relaționare mai profundă cu lucrarea, construind o narațiune ce rezonează diferit în fiecare vizitator. Execuția impecabilă și demersul profund reflexiv transformă expoziția într-o dovadă a capacității artei de a genera transformare, în legătură directă cu activismul curatorial incontestabil care se află la baza acestui proiect.

Imaculata

Personajul central al expoziției este Imaculata, un bust al unei femei surprinse într-o postură asemănătoare Mona Lisei, în care fiecare privitor poate citi o stare diferită: râde? Ignoră pe cineva? Privește în altă parte? Sau poate spre cer? În același timp, prezența ei evocă subtil vibrațiile bustului lui Nefertiti – un indiciu clar că nu poate fi trecută cu vederea. Această prezență sculpturală se află în fața noastră purtând un nume încărcat, care funcționează totodată ca titlu: Imaculata. Cu trimiteri creștine evidente încă din primul moment, Gabriela Tofan preia titlul Fecioarei Maria și îl așază cu grijă asupra lucrării sale, producând un efect dublu: la nivel profan, artista reușește să le amintească tuturor de puritatea pe care fiecare dintre noi o posedă și pe care ar trebui să o recunoaștem unii în alții.

Mai mult, având în vedere tema feministă prezentă în expoziție, la acest nivel profan putem evidenția importanța acordată feminității și a tot ceea ce a reprezentat ea pentru umanitate de-a lungul istoriei. La nivel sacru, artista ridică feminitatea într-o altă dimensiune, îndumnezeind figura feminină în același mod în care artiști precum Bernini au făcut-o în *Extazul Sfintei Tereza*: prin frumusețea sculptată.

Întregul amplasament vizual recreează cu fidelitate atmosfera liniștită a unei biserici sacre, decorată cu vitralii impresionante, realizate cu măiestrie. Un loc sacru încărcat de înțelegere profundă, dedicare neclintită față de egalitate și manifestarea binelui pur. El funcționează ca un punct de orientare, creat special pentru a onora și a susține femeile, promovând un sentiment de siguranță, calm și cooperare. În interiorul acestor pereți speciali se conturează un templu aparte, care îmbrățișează și emană cu îndrăzneală o aură statornică de iubire autentică, extinzând compasiune către toți.

Este un sanctuar în care diferențele sunt celebrate și prețuite, un spațiu care contestă și respinge comunicarea încărcată de ură. *Imaculata*, un simbol respectat al rezistenței împotriva opresiunii, stă demn deasupra pietrelor care cândva au fost aruncate asupra ei. A înfruntat cu curaj valul de cuvinte urâte, ieșind neîntinată și neclintită. Și-a câștigat pe deplin locul în lume, rămânând puternică și fidelă sieși. În mod autentic, a transformat obstacolele îndreptate împotriva ei, modelând din chiar pietrele adversității un templu magnific al rezilienței și sfidării. El stă ca mărturie a forței ei durabile și a determinării sale neabătute.

Dinamici ale rușinii

Este un discurs pe care Gabriela Tofan ni l-a propus, un discurs care se opune discriminării, discursului instigator la ură și intențiilor malevolente ale unei lumi ce este astăzi la fel de divizată pe cât este de globalizată. În timp ce dinamica rușinii continuă să capete forme noi, artista română s-a uitat înapoi către opresor nu cu o privire agresivă, ci cu una redemptivă, prin ochii *Imaculatei*. Acest discurs funcționează ca un reminder că, într-o lume plină de animozitate și diviziune, este esențial să ne privim adversarii cu compasiune și înțelegere

Perspectiva *Imaculatei* oferă o lentilă aparte prin care putem căuta vindecarea și reparația, în loc să perpetuăm ciclul urii. Prin expresia artistică a Gabrielei Tofan, ni se reamintește puterea iertării și a empatiei și potențialul de transformare pozitivă care poate apărea din această abordare.

Interviu cu Daniela Tofan

AF: Gabriela, cea mai recentă expoziție a ta, „MIRROR, MIRROR ON THE WALL, WHO’S THE FAIREST OF THEM ALL? Discurs despre dinamica rușinii”, ni se deschide ca o poveste și ne invită să jucăm mai multe roluri. Înainte să descoperim mai multe despre ideile care o susțin, sunt foarte curios să aflu perspectiva ta asupra acestui proiect: care a fost punctul de pornire și cum a intrat această temă în universul tău artistic, ajungând la această formă remarcabilă?

Gabriela: Bună, îți mulțumesc pentru oportunitatea de a vorbi despre proiectul meu. Mă bucur mult că îți place și că îl numești “amazing”. Ei bine, începuturile au fost, cred, în anii mei de studenție… Am studiat în București – la Liceul de Arte Plastice și apoi la Universitatea de Arte – ambele la secția de Sculptură. Iar în perioada aceea era destul de greu să faci sculptură – opinia generală era că sculptura este pentru bărbați, nu pentru femei, așa că cred că totul a pornit de acolo. Am fost educată să cred că NU SUNT POTRIVITĂ PENTRU ASTA. Că nu aparțin acelui loc… Și, în timp, am simțit că nu mă integrez. Poate că de aici a început și un sentiment de rușine… care m-a urmărit de-a lungul anilor.

AF: Personajul central al expoziției este, fără îndoială, Imaculata. Vrem să o cunoaștem mai bine, iar pentru asta aș vrea să îți adresez câteva întrebări despre ea: Cine este ea? Cum se face că poartă un nume atât de puternic, de fapt mai degrabă un titlu asociat creștinismului? Ne aflăm în fața a ceva sacru?

Gabriela: Ei bine, cred că ea este o româncă obișnuită. E un lucru bun să vezi creștinismul în ea… Ea este femeia româncă reală, care a fost odată o fată ce știa că aceasta este o lume a bărbaților. Simplu! 🙂 Și a decis să trăiască singură. A creat un univers în care toți oamenii sunt bineveniți, nu doar femeile ca ea. Ne spune că nu o interesează regulile sau limitele societății și că își dorește doar să trăiască. De aceea zâmbește! Nu ne sfidează, nu ne reproșează nimic, doar zâmbește și este caldă, primitoare… transmite acel sentiment de acceptare, chiar o indulgență maternă. Nu avem de-a face cu ceva sacru, dar îi oferim noi un soi de garanție sacră, dacă vrei. De ce asta? Ca să o credem. 🙂

AF: Este clar că avem în față o lucrare care vorbește despre feminitate și, corelat cu titlul, despre rușinea asociată cu diverse subteme pe care le putem imagina în legătură cu acest subiect. Cum vezi această rușine din perspectiva expoziției și ce ar trebui să învățăm din ea? Care sunt formele și ipostazele rușinii legate de femei, astăzi? Sunt acele sfere de la baza bustului Imaculatei niște pietre, poate? Dacă da — cine le-a aruncat?

Gabriela: Ar trebui să plecăm din expoziție mai degrabă cu semne de întrebare, nu cu răspunsuri. Ar trebui să ne facă să reflectăm și să facem un inventar mental al situațiilor de viață care ne-au provocat rușine, în care am fost acuzați de rușine etc., și să ne eliberăm de toate aceste stări (de aici și zâmbetul, și rozul din expoziție). Există multe forme ale rușinii, iar cel mai trist este că toate duc la vinovăție — ne învinovățim pe noi înșine, iar asta este foarte trist! pentru că ajungem să ne provocăm boli și forme de autodestrucție planificată, fără ca măcar să fie vina noastră. :) Ca femeie, înveți încă de la început să îți fie rușine de corpul tău… apoi să îl ascunzi, să nu îl arăți, să nu intrigi etc. (sceptrul biblic persistă încă!!). Apoi înveți că ai un comportament rușinos — neascultătoare, nepotrivită în public etc. Urmează rușinea care se asociază cu familia: copiii — cum îi crești, cum învață la școală, rezultatele lor etc. Toate acestea sunt forme ale rușinii — în loc să fie motive de mândrie în societate, devin doar ace cu care ești împunsă!! Acuzații non-verbale… Trist!! Și da, acelea sunt pietrele acuzației, aruncate de societate în fiecare femeie. Este dureros să vezi zilnic, mai ales cu ochii tăi de femeie, cum nici astăzi nu te poți exprima liber și încrezător. Atenție: fără a face rău altora. :) Dar mi-aș dori ca mesajul expoziției să fie resimțit ca unul optimist, victorios, și nu să inspire revoltă… mesajul este unul al siguranței, nu al nesiguranței.

AF: Expoziția are și o componentă profund imersivă, iar eu vreau să aflu mai multe despre modul în care mediile digitale au augmentat experiența vizitatorilor în acest caz. Reprezintă aceste estetici vizuale digitale noua modalitate de a intra în contact cu publicul contemporan? Cum vezi această tranziție către noul Metavers? Are Imaculata un loc în Metavers sau, poate, un nou început ne-ar putea oferi șansa de a experimenta adevărata egalitate în această lume nouă? Ar trebui să ne așteptăm să simțim rușine într-o lume complet modelată de noi?

Gabriela: Da, ai observat foarte bine: este un spațiu imersiv în care vizitatorul este complet inclus, introdus direct și captivat. El percepe doar spațiul creat, ceea ce este foarte bine pentru mesajul expoziției. Și cred că, astăzi, avem nevoie să ne jucăm cu tot spațiul din jurul nostru pentru a putea transmite mesaje concrete. Vizualul și senzorialul cuceresc împreună, convingând privitorul. Da, Imaculata are un loc în Metavers, la fel cum are orice om. Cred că reprezentarea individuală în Metavers ar trebui să ne dea curaj și nu să ne sperie: nu fugim de această lume, ci încercăm doar să o înțelegem mai bine. Materializăm vizual (forme, culori, spații etc.) ceea ce gândim, ceea ce vedem cu mintea sau ceea ce imaginăm colectiv – și cred că asta ne va ajuta să ne dezvoltăm puternic. Și da, îmi doresc egalitate în orice lume – nouă sau veche – îmi doresc ca indiferent de gen (Atenție: noile genuri!!) să ajungem să ne înțelegem. Trebuie să depășim limitele fixate acum 500 de ani… e timpul să evoluăm! 🙂

AF: Ca ultimă întrebare, trebuie să spun că expoziția ta este una dintre preferatele mele din acest an și vreau să îți mulțumesc pentru efortul de a o fi realizat într-o formă atât de reușită. În încheiere, aș vrea să aflu perspectiva ta asupra stadiului actual al politicilor de gen în lumea artei. Ne confruntăm în continuare cu forme de misoginie în acest domeniu? Crezi că mergem în direcția potrivită? Este Imaculata o critică a status quo-ului actual?

Gabriela: Încerc să vorbesc despre viața artistică din România – și spun da, încă avem misoginie în societatea românească. Mai ales în ceea ce privește arta și cultura. În spațiul european și internațional nu cred că mai putem vorbi despre așa ceva… sunt cu mult înaintea noastră, cei evoluați, deși din când în când apar adevăruri dure despre felul în care femeile au reușit să lupte în societate… este un subiect dificil și discutabil. Dar eu vorbesc strict despre arta din spațiul românesc. Atât! Nu am făcut niciun compromis nici în formarea mea, nici în ceea ce privește această expoziție. Le-am realizat pe toate cu mult efort – de timp, resurse, oameni etc. – și nu am făcut niciun compromis. DAR ASTA PENTRU CĂ EU AM ALES SĂ O FAC… ALTMINTERI, CEA MAI UȘOARĂ CALE CRED CĂ AR FI SUNAT PUȚIN DIFERIT… Imaculata critică și sfidează aceste atitudini misogine contemporane în același timp. Este destul de dură, deși pare calmă și zâmbitoare… Mi-aș dori ca zâmbetul Imaculatei să nu mai fie o reacție la o acțiune a societății, ci să devină o acțiune în sine.