Zoe Sua Kay nu este o artistă emergentă, ci o artistă care emerge din adâncurile realității, din însăși textura vieții noastre cotidiene. Născută în Portugalia, și-a purtat moștenirea multiculturală la Londra, la vârsta de 13 ani, apoi a urmat cursuri de perfecționare la New York. În prezent s-a întors în Portugalia, cu o nouă expoziție la Belard Gallery, intitulată A Margem. Artista surprinde publicul printr-o tehnică hiperrealistă remarcabilă, trăsătură definitorie a universului său artistic, centrat pe figură și corp, mai degrabă decât pe un demers de tip conceptual.

Intimitatea vieții

Artista propune o constelație de picturi care pot fi plasate în trei mitologii: peștele, pielea și feminitatea. Toate împărtășesc aceleași trăsături — hiperrealismul, detaliul, claritatea, o concentrare și o muncă intensă, dublate de un talent remarcabil. Picturile vorbesc, totodată, despre o formă delicată și fragilă de intimitate pe care Zoe o descoperă în cotidian, o seducție ce izvorăște dintr-o realitate care, de multe ori, îi apare stranie sau chiar străină. Astfel, lucrările ei se adresează privitorului prin tăceri puternice ale contemplației, transportându-l în universul său de prim-planuri și detalii.

Este evident pentru privitor că unul dintre subiectele principale din A Margem este peștele. Asemenea acestuia, artista are nevoie să iasă din când în când la suprafață pentru a răspunde unor întrebări vitale precum: ce ne este ascuns? ce se află acolo pentru noi? Găsind ceva special în obișnuit, magia elementarului, a banalului, Zoe Sua Kay vrăjește lumea dezvrăjită și plictisită în care trăim astăzi, izolând subiectele și reprezentându-le într-o manieră unică. Picturile care au peștele ca subiect sunt, de asemenea, un studiu al luminii și al reflexiei pe pielea alunecoasă a acestuia. Privite de la distanță, aproape că scapă ochiului privitorului, le poți simți atingerea uleioasă. De aproape, lumina este înțeleasă prin intervențiile de alb atent dozate, astfel încât să mimeze realitatea cu o precizie aproape înșelătoare, păcălind percepția și jucându-se cu simțurile noastre vizuale și tactile.

Ce se află în întuneric? Noi înșine.

Continuând, mitologia pielii din lucrările sale ne transportă într-o topografie aparte: studii epidermice în prim-plan. Aceste lucrări sunt montate pe bucăți de material textil care aduc privitorul în contact direct cu pictura prin însăși materialitatea lor. Ele depășesc limitele pânzei clasice prin intermediul țesăturii care mimează chiar pielea. Astfel, rezultatul final urmărește, prin stratificare, atingerea unei dimensiuni tangibile, aceea de a percepe pielea ca barieră – ca limită, ca A Margem.

La marginea corpului

 Privind aceste reprezentări, pielea este redată în tonuri pastelate, evidențiindu-i funcția sensibilă și plasând-o totodată în opoziție cu crăpăturile vizibile pe suprafața ei. Aceste fisuri amintesc de crăpăturile unui pământ arid, sugerând o posibilă legătură cu „mâinile care muncesc pământul”. Zoe vorbește vizual despre conexiune, despre elasticitatea și plasticitatea învelișului nostru – nu încearcă să evadeze din textura existenței corporale, ci să o expună asemenea unei rochii frumoase, care funcționează ca cel mai prețios organ tactil al nostru.

Gorgonele

Nu în ultimul rând, cele trei portrete pe care le întâlnim la Belard Gallery poartă, la rândul lor, nume pline de semnificație: Medusa, Thalassa și Amphitrite. Pătrunzătoare precum privirea mitologicei Medusa și puternice asemenea celor două zeițe ale mării, Thalassa și Amphitrite, aceste portrete sunt manifestări intense ale feminității, dincolo de orice alte atribute sau anexe.

Arătând precum cadre clare realizate cu o cameră profesională, punctul focal accentuează pielea și corpul acestora, iar vestimentația neterminată lasă privirii spațiu pentru a intra în dialog cu subiecții. În fața lor se instalează o anumită tensiune, ca și cum am fi puși față în față cu personaje legendare. Iar în spatele lor se conturează un al patrulea portret, nevăzut: portretul lui Zoe Sua Kay, o artistă care și-a construit un cămin la limită, pe margine, A Margem. Din acest loc, viziunea ei estetică ne oferă lumea condensată în spații în care nu ne-am gândi niciodată că se poate ascunde întregul univers: în câțiva pești, în privirile unor femei care vând pește sau chiar în propria noastră piele, purtând urmele luptei cotidiene de a trăi.

O senzație de mâncărime la limita corpului nostru, care dezvăluie dorința de conexiune cu Celălalt.

Interviu cu Zoe Sua Kay

AF: Marea este într-o continuă schimbare — și totuși rămâne aceeași, mereu în mișcare — și totuși mereu prezentă. Pentru tine, marea este o constantă în căutarea identității. Cum ai descrie relația ta cu marea, având în vedere acest lucru?

Zoe: Ei bine, este o întrebare foarte, foarte bună, pentru că… m-am născut aici, în Portugalia, și locuiam la vreo 15 minute de ocean. În fiecare zi, când mergeam la școală, drumul trecea pe lângă mare și țărm — iar pentru mine, copil fiind, era ceva ce luam complet de-a gata. Apoi, la 13 ani, m-am mutat în Anglia, unde eram departe de coastă — undeva între Londra și sudul Angliei — și nu m-am gândit cu adevărat la importanța mării până când m-am mutat la New York. Atunci, pe la 24 de ani, venind din Londra într-un oraș înconjurat de apă, mi-am dat seama pentru prima dată: este, de fapt, un lucru extraordinar să poți vedea apa. Și atunci am început să înțeleg cât de importantă este, cât de terapeutic este pur și simplu să privești apa. Mai ales în New York, unde totul este într-o mișcare continuă. Faptul că puteam merge până la malul râului sau chiar până la gura oceanului, să stau acolo și să privesc apa — să văd dacă este liniștită sau neliniștită — a devenit pentru mine o sursă esențială de confort: posibilitatea de a vedea apa. De asemenea, de fiecare dată când mă întorceam în Portugalia, prima oprire era mereu la plajă… și nu am reușit niciodată să înțeleg pe deplin ce anume mă atrage atât de mult. Cred însă că este forța naturii, potența ei, cât de sălbatică poate fi — de exemplu iarna, când valurile sunt atât de mari — și care te ajută să ieși din propriul tău cap.

AF: Cum ți-a influențat dubla naționalitate sentimentul identității?

Zoe: De fapt, este mai mult decât dublă! Tatăl meu este pe jumătate chinez, pe jumătate evreu și german, iar mama mea este din Noua Zeelandă. Tatăl meu a crescut în Mozambic, care la acea vreme era o colonie portugheză, iar după revoluție s-a mutat în Portugalia. De aici vine cetățenia mea portugheză, însă, din punct de vedere al moștenirii, nu sunt portugheză deloc, așa că povestea este destul de complicată. Cred că modul în care mă afectează acest lucru diferă în funcție de locul în care mă aflu. Sunt foarte mândră de acest amestec de culturi diferite, iar majoritatea locurilor în care am trăit au fost vorbitoare de limbă engleză, așa că m-am simțit mereu confortabil, m-a ajutat să mă integrez, pentru că engleza este prima mea limbă, iar portugheza nu o vorbesc complet fluent. Revenirea în Portugalia, locul din care am plecat la 13 ani, a devenit o adevărată problemă pentru mine în ceea ce privește identitatea – acest lucru s-a întâmplat acum doi ani. Mă afectează în sensul în care percep Portugalia ca fiind casa mea, dar fără să fiu cu adevărat în interiorul ei. Simt că sunt mereu în grădina casei mele, privind înăuntru prin ferestre, iar acesta este motivul pentru care am decis să realizez acest proiect. Este și un fel de pretext pentru a călători prin țară, pentru a întâlni oameni portughezi care sunt cu adevărat de aici și pentru a vedea cum este viața lor. Femeile care vând pește, forța oceanului, oamenii care au rămas în Portugalia – relația lor cu marea este o legătură extrem de puternică. Istoria lor cu oceanul și cu călătoria… a fost, pentru mine, un mod de a privi lucrurile aproape ca un om de știință, încercând să analizez ce înseamnă „a fi portughez”.

AF: Sunt „rădăcinile” importante pentru un artist?

Zoe: Este o întrebare foarte încărcată, pentru că munca mea nu este neapărat sau întotdeauna despre identitate. De fapt, este o întrebare excelentă. Eu nu politizez identitatea în felul în care o fac unii artiști. Nu pornesc dintr-un loc în care să mă gândesc la modul în care portughezii se încadrează într-o schemă politică mai amplă. Sunt mulți artiști astăzi care discută despre rasă și care văd identitatea ca pe ceva eminamente politic — pe când, în cazul meu, nefiind o persoană oprimată, viața mea a fost una privilegiată, astfel că „rădăcinile” mele nu provin din suferință sau din agonie. În același timp, mă gândesc la mine ca la cineva care nu a avut niciodată, cu adevărat, rădăcini. Pentru mine, este mai degrabă o chestiune de curiozitate: ce înseamnă, de fapt, să ai rădăcini? Dar nu este o temă copleșitoare. Cred că rădăcinile pot fi și corpurile noastre — cu toții le avem, deci ar trebui să pornim de acolo ca punct comun. De aceea, în lucrările mele apar și teme legate de piele, de felul în care exteriorul ne afectează fizic, însă nu vorbesc despre rădăcini ca despre ceva de tip ancoră.

Am fost mereu un fel de nomad, iar unicul lucru pe care l-am avut mereu cu mine a fost propriul meu corp, acesta fiind casa mea — lucrul care nu se schimbă, ci doar se deplasează odată cu mine. Revenind puțin la întrebarea despre mare, în copilărie mergeam uneori la plajă doar ca să-mi las imaginația să curgă liber, să mă gândesc la ce mai există dincolo. Ce aș putea găsi dincolo de acel orizont? Poate pe mine însămi…

AF: Este un artist mai degrabă ancorat în propriul său univers decât în lumea concretă?

Zoe: Aș spune că da. Este, de fapt, ceva la care m-am gândit mult în ultima vreme. În prezent, există multă artă care pornește din imaginație, din propriile idei, din filozofie etc., iar acesta este un lucru pe care l-am realizat mai clar după ce m-am mutat din nou aici. Simt că, în cazul meu, acest mod de a lucra nu funcționează pe deplin. Nu îmi aștern propriile experiențe sau propria interpretare a realității. Găsesc mult mai interesante lucrurile din exterior, așa că îmi place să mă gândesc la mine mai degrabă ca la un filtru pentru ceea ce merită explorat. Lucruri „obiective”, precum fețe diferite, mâini diferite — și întrebarea este cum le pot conferi semnificație dincolo de cotidian. Ca persoană care călătorește foarte mult, sunt atât de multe lucruri de văzut! Eu sunt, de fapt, cel mai puțin interesant lucru de privit, iar asta o spun sincer. Cred însă că am o perspectivă interesantă și mă simt profund inspirată de lucrurile din afara mea. Sunt o persoană foarte sensibilă, așa că sunt mereu influențată de ceea ce se întâmplă în jurul meu. Îmi place să absorb lucrurile — nu neapărat să particip la ele, ci să le absorb — și cred că toate acestea trebuie, la un moment dat, să iasă la suprafață, să se exprime. Totul se reduce la această poziție a mea de outsider, care încearcă să ofere acestui sentiment o platformă vizuală, o formă de expresie.

Exiști, într-adevăr, în propriul tău univers ca artist, pentru că, de exemplu, eu nu fac lucrări despre mine sau despre propriile mele imaginații — însă sunt mereu singură în atelier, mă ascund de lume și trebuie să îmi programez întâlniri cu mine însămi ca să ies în lume. Această expoziție, în mod specific, a fost rezultatul a trei zile în care am ieșit afară pentru a căuta inspirație în universul tangibil. Așa că există, cred, o tensiune constantă între a exista în propriul tău univers și a fi nevoit, în același timp, să ai experiențe de viață reale pentru a putea crea lucrări interesante. Sunt mulți artiști care pictează lucruri „obiective”, dar nu au foarte multe de spus — iar a ști ce să pictezi reprezintă 90% din lupta unui artist. Dacă nu știi ce să pictezi, ești blocat. Cred că unii oameni au o capacitate înnăscută de a formula în imaginație picturi fabuloase — și asta este foarte șiret și special — însă, pentru mine, de exemplu, este esențial să mă dezrădăcinez de mine însămi. 

AF: Spune-ne mai multe despre felul în care înțelegi și privești „pielea”. Este un peisaj, doar o suprafață… sau poate o graniță – A Margem?

Zoe: Este toate aceste lucruri, pentru că eu cred că pielea este bariera dintre lumea noastră interioară și lumea exterioară. Este și un sistem de înregistrare a experiențelor noastre de viață, poartă cicatricile de după naștere, după un accident sau după diverse întâmplări… este un mod de a-ți consemna biografia. Este, de asemenea, primul lucru pe care ceilalți îl văd, așa că are un impact enorm asupra relației tale cu alți oameni și cred că fiecare dintre noi are acest dialog interior: cum mă văd ceilalți? Pielea este primul pas în această relație. Nimeni nu poate cunoaște cu adevărat pe altcineva — tot ce poți cunoaște cu adevărat este cum arată pielea lui, iar de acolo poți face doar niște presupuneri informate despre intențiile sale personale. Așadar, pielea este extrem de semnificativă în raport cu relația noastră cu exteriorul. Când atingi ceva, știi imediat ce este. Când atingi o altă persoană, acel gest devine profund intim. Una dintre primele picturi pe care le-am realizat a fost despre piele care întâlnește piele, iar când o privești, există o acumulare uriașă între ele; este foarte interesantă culoarea, care are atât de multă viață și nuanță. Atunci când pielea întâlnește altă piele, apare o erupție de relief și culoare, iar așa se simte intimitatea, psihologic, pentru mine. Pielea este și modul prin care comunicăm unii cu alții. De exemplu, în America nu atingi aproape niciodată alte persoane, pe când Portugalia este o cultură foarte tactilă. Este un aspect care m-a făcut să fiu anxioasă, de pildă din cauza acneei, pentru că devii conștient de felul în care exteriorizarea sinelui îți influențează interiorul și modul în care interacționezi cu ceilalți. Cred, de asemenea, că trăim într-o lume extrem de „photoshopată”, în care totul pare editat într-un fel sau altul. Așa că atunci când mă gândesc la piele, mă gândesc la ce înseamnă cu adevărat să fii om — cu toate imperfecțiunile și… cu totul. Nu doar cu frumusețea. Pielea ar trebui să fie o hartă.

AF: Este pielea politică?

Zoe: Da. Pielea este politică, foarte politică. Fără îndoială. Când am realizat picturile din seria Paresthesia, modelul meu a fost o persoană roșcată, tocmai datorită pielii subțiri, transparente. Iar cineva m-a întrebat atunci dacă aș picta, de exemplu, o persoană de culoare, și am spus că nu pot. Nu pot fi o femeie albă care fetișizează pielea neagră. Atât de politică este pielea. Este ceva profund personal pentru oameni, poartă atât de multe conotații… totul ține de socio-dinamici. Nu mă simt confortabil să fiu într-o situație în care vorbesc despre experiențe de viață pe care nu le înțeleg. Și vârsta intră în aceeași categorie, pictarea femeilor în vârstă, cu tot ceea ce vine odată cu înaintarea în vârstă. Poate că nu este povestea noastră de spus — dar este, cu siguranță, o poveste pe care trebuie să o susținem cu tot ce putem, în toate aceste situații.

AF: Revenind la tine — cum te raportezi la A Margem ca ansamblu, cum îți reprezintă ea profunzimile?

Zoe: Revenind la experiența mea ca pictor, este mereu vorba despre a fi în exterior, despre a fi a margem față de lumea interioară. Cred că acest lucru este valabil pentru mulți artiști, nu doar pentru mine, și ține, într-un fel, de însăși condiția artistului – aceea de a ieși la suprafață din adâncurile atelierului. De exemplu, eu locuiesc într-un atelier la subsol, fără ferestre, deci fără lumină naturală, iar în fiecare zi trebuie să ies, la propriu și la figurat, la suprafață pentru un „reality check”. Este vorba și despre ceea ce ne este ascuns. Ca o metaforă personală… ce secrete avem, ce se află în adâncurile oceanului din interiorul nostru. Faptul că sunt introvertită m-a făcut să privesc lumea de la marginea funcțiilor capitaliste sau politice, chiar și a celor sociale. Este ca o sabie cu două tăișuri, pentru că exist în primul rând în viața mea, în peștera mea, făcând lucrări, așa că există mereu acest sentiment de a fi a margem… nu doar în raport cu prietenii mei, de exemplu, ci la un nivel mai amplu, în schema generală a lucrurilor – inclusiv când vorbim despre moștenirea mea. A exista a margem înseamnă, cred, a te simți puțin ca un alien. În pământul nimănui se află, de fapt, pământul meu.

AF: Un alt lucru care m-a impresionat a fost tăcerea. Am simțit un tip special de tăcere în timp ce mă plimbam prin galerie, o tăcere care, paradoxal, poate fi auzită și văzută foarte clar atunci când privești lucrările tale. Este tăcerea o trăsătură definitorie a lucrărilor tale? Este liniște să fii „la margine”, A Margem?

Zoe: Este vorba despre a scoate ceva din funcțiile lui obișnuite și a-ți acorda un moment pentru a reflecta asupra acelui lucru… iar asta presupune, dacă nu neapărat tăcere, atunci cel puțin nemișcare. Iar acest lucru este asociat cu tăcerea și cred că este atât de necesar, atât de intrinsec deciziei de a stabili ce merită pictat. Ce merită să ocupi următoarele două luni din viața ta? Nu poți face asta în zgomot, este esențial să observi. Cred că tăcerea este, de asemenea, foarte inconfortabilă pentru mulți oameni, dar extrem de relevantă pentru o persoană creativă. Chiar și atunci când te plictisești, atunci apar lucrurile, ideile vin către tine — este un exercițiu important.

Dar tăcerea din picturile în sine — nu știu dacă este chiar așa. Cred că picturile mele sunt foarte vibrante, destul de puternice, chiar abrazive. Pentru că acest tip de confort generează, de fapt, un anumit zgomot sau o vibrație. Este liniște să fii la margine — însă acest lucru nu se reflectă neapărat în picturile mele. 

Sunt atât de adânc înrădăcinate în vastitatea vieții, iar aceasta este plină de sunet!

AF: În galerie putem vedea expuse trei portrete de femei. După toate aceste informații despre tine, despre parcursul tău și despre ideea din spatele A Margem, am o ultimă întrebare pentru tine: există un al patrulea portret, ascuns în spatele tuturor pânzelor expuse, un portret al lui Zoe ca artist, care nu se adresează privitorilor, ci se confruntă cu ea însăși, într-o stare continuă de mirare?

Zoe: Da. Cred că exact asta este pictura. Dacă sunt atrasă de un anumit lucru, înseamnă că rezonează cu mine și că mă afectează într-un fel, că îmi este familiar — dar într-o tensiune între familiar și nefamiliar. Ajungi să te vezi pe tine însăți, iar asta ne duce exact înapoi la ce discutam la început. Mă gândesc adesea cum ar fi arătat viața mea dacă aș fi rămas. Ar fi făcut aceste lucruri parte din viața mea? M-aș fi simțit mai „acasă” dacă aș fi rămas? Prin aceste portrete încerc să găsesc ceva din viața pe care aș fi putut să o am — ca un fel de avatar. Ce s-ar fi întâmplat dacă nu aș fi fost artistă? Dacă aș fi devenit cineva care vinde pește? Sau cineva cu o relație mai practică cu oceanul? Pentru că viața mea a fost una privilegiată și am putut trăi la New York și la Londra… dar care au fost, de fapt, posibilitățile? Încerc mereu să îmi găsesc locul în lume… am această dorință profundă pentru un loc, pentru o viață… pentru o conexiune, de fapt, care poate nu va exista niciodată sau nu a existat niciodată — ceva ce saudade exprimă perfect.