Artist: Roxana Donaldson
Curator: Florin Marin

Fotografie&Media: CTRL Creative
Director Artistic: Andrei Fășie

Practica Roxanei Donaldson se construiește ca cercetare artistică de durată, în care pictura, asamblajul și instalația funcționează ca etape ale aceleiași investigații. În Safety First, proiectul despre care am scris anul trecut, artista trata siguranța drept construct afectiv, iar frica apărea ca o stare care se răspândește, se așază și modifică în tăcere spațiul. noduri + semne continuă această cercetare și îi schimbă scara. Frica nu mai aparține unui sistem anonim. Are o familie, o linie feminină, un nume repetat și câteva date de calendar.

Instalația, modulară și în continuă transformare, a fost arătată în configurații diferite la Galeria 9 in Brașov, în 2025, și la Galeria Brateanu din Timișoara, în 2026. În București, Florin Marin, sculptor și decan al Facultății de ARTE din Cluj, propune o nouă strategie. Suportul rămâne cel cunoscut, cearșaful reciclat, la care se adaugă lemn uzat, sfere, sfoară, ață ceruită, mătase și pulbere de lemn. Artista vorbește despre o materie săracă și demnă și își așază demersul la întâlnirea dintre conceptualism, arta procesuală și Arte Povera.

„Există o categorie de existențe care nu au lăsat documente. Nu fiindcă nu au trăit, ci fiindcă instrumentele arhivării nu au fost construite pentru ele”, scrie artista. Femeia anonimă apare în registrele oficiale de trei ori, la naștere, la căsătorie și la moarte. Între aceste date rămâne un spațiu administrativ gol. Din acest gol pornește expoziția, iar lectura pe care o propun aici îi urmărește forma cea mai insistentă, nodul.

Nod, nodul, rizom

Limba română păstrează două cuvinte din aceeași rădăcină latină. Nodul este legătura care ține un fir întins. Nodulul, diminutivul lui, a ajuns termen medical și numește o formațiune mică, densă, închisă în sine, pe care medicul o palpează și o măsoară. Primul leagă două lucruri. Al doilea se desparte de țesutul din jur. În Safety First, sferele negre risipite pe pereți se citeau în al doilea registru. Le-am numit atunci densități maligne, iar patologia devenea teren de cunoaștere.

În a feminine archive of fear, direcția se inversează. Nodul nu se mai închide. Botanica îi dă un al treilea sens, cel mai apropiat de ceea ce se vede în sală. Pe o tulpină, nodul este punctul din care pornesc frunzele, mugurii și rădăcinile. Rizomul, tulpina subterană care crește orizontal, este un șir de asemenea noduri, iar fiecare dintre ele poate da o plantă nouă chiar și rupt de rest. Numesc aceste puncte noduri fertile.

Deleuze și Guattari au făcut din rizom opusul arborelui. Arborele presupune o rădăcină, un trunchi și o ordine a descendenței. Rizomul leagă orice punct de oricare altul, nu are centru și, rupt într-un loc, repornește pe o linie veche sau pe una nouă. Cei doi îl numesc o antigenealogie. Formularea se potrivește cu ceea ce artista descrie drept „filiația rețelei orizontale, o solidaritate între existențe anonime, o conexiune care nu se supune ierarhiei”. Arborele genealogic scris urmează numele tatălui, iar femeile familiei apar în el doar în trecere. Sfoara care traversează cutiile le leagă altfel, pe orizontală, de la una la alta.

Maria cea fără de sfârșit

Piesa centrală a expoziției este Maria cea fără de sfârșit, tehnică mixtă pe cearșaf reciclat, 70 x 100 cm. Un câmp roșu-cărămiziu ocupă partea de sus a pânzei, iar mase negre îl strâng din ambele părți. Roșul coboară printre ele și se subțiază în câteva linii care ajung până la marginea de jos. Titlul este scris de mână în câmpul roșu.

Suportul contează la fel de mult ca imaginea. Cearșaful nu este, cum spune artista, pânza neutră a istoriei artei. Este materialul care a absorbit nașterea și moartea în spații private, rămase în afara oricărei arhive publice. Tot el se număra printre bunurile de zestre, iar artista amintește că foaia de zestre era singurul act în care femeia apărea ca subiect, pentru a fi imediat transferată ca obiect. Pictura se face deci pe obiectul care o însoțea pe femeie în căsătorie.

Aici apare prima fertilitate, cea impusă. De la acea căsătorie se așteptau urmași, iar valoarea femeii în ochii administrației era capacitatea de a naște. Roxana Donaldson întoarce această logică. Pe pânza pe care s-a născut și s-a murit cresc acum semne. Fertilitatea trece din corp în formă, iar cearșaful, cum scrie artista, s-a transmutat în document. Linia roșie care coboară prin negru se citește în ambele sensuri, ca descendență și ca fir.

Numele din titlu revine în toată expoziția. Apare în panoul maria fiica lui și a, printre semnele din semne (II) și în obiectul semne (VI), o cutie îngustă de lemn cu cinci compartimente, câte unul pentru fiecare literă. El aparține unor femei reale din familia artistei, dar repetiția îl scoate din biografie. Maria devine serie. Artista vorbește despre un exercițiu de epuizare a cuvântului până la transformarea lui în semn pur și despre anonimat ca o condiție de structură. „Dacă le-am numi, am minți”, scrie ea despre aceste prezențe fără biografie. Titlul maria fiica lui și a, lăsat neterminat, spune același lucru cu mijloacele formularului. Rubrica există, numele părinților lipsește.

Numele se comportă aici ca un fragment de rizom. Trece de la o femeie la alta și prinde din nou, de fiecare dată în alt corp. Titlul piesei centrale numește chiar această proprietate. O Marie fără de sfârșit este o linie care nu se încheie cu nicio femeie anume. Marianne Hirsch a numit postmemorie relația generațiilor următoare cu o traumă pe care nu au trăit-o, dar pe care au primit-o prin gesturi, tăceri și obiecte. În lucrările Roxanei Donaldson, această transmitere are o formă precisă. Frica nu vine ca poveste. Vine ca un nod, legat de o mână și primit de alta.

Aceasta este partea incomodă a conceptului. Un nod fertil nu alege ce face să crească. Frica se înmulțește pe aceeași cale pe care se înmulțește grija, iar expoziția nu le desparte.

Născută la / Decedată la / Nimic

Trei panouri mici, de 20 x 20 cm, lucrate în acrilic și tuș, reiau formularul stării civile. Pe primul, cuvintele „născută la data de” se repetă de-a lungul marginilor, în jurul unui câmp ruginiu care se întunecă spre dreapta. Pe al doilea, „decedată la data de” acoperă suprafața în rânduri de majuscule despărțite de triunghiuri mici. Al treilea este ocupat aproape în întregime de un disc negru, iar într-un colț, scris mărunt, stă cuvântul „nimic”.

Seria traduce în pictură schema aparițiilor în registru. Nașterea și moartea au formula lor. Viața dintre ele are un singur cuvânt. Botanica numește internod porțiunea de tulpină dintre două noduri, iar comparația ajută la citirea discului negru. El nu figurează o absență. Este materie densă, lucrată în straturi, locul în care s-a petrecut tot ce actele nu au reținut.

O altă lucrare cu titlul născută la data de duce schema mai departe. Pe un fond negru stau patru câmpuri deschise, populate de cercuri, triunghiuri și pătrate mici, legate între ele prin fire subțiri desenate. Între câmpuri sunt scrise două date, 15.08.1914 și 05.03.1977. Sunt datele unor femei din familia artistei. Compoziția arată ca un rizom văzut de sus, cu patru noduri și legăturile dintre ele, fără trunchi și fără vârf.

Cutii de arhivare

Asamblajele duc pictura în trei dimensiuni. Tăvi pătrate de lemn vopsit în negru, cu latura de 11 sau 12 cm, adăpostesc conuri mici din pulbere de lemn, unele negre, altele ocru, galbene sau roz. Peste ele trec fire de sfoară, ață ceruită și mătase, întinse de la o margine la alta. În unele cutii conurile stau în grilă strânsă. În altele rămân două sau trei, iar firele le ocolesc.

Artista descrie aceste forme ca unități minime de existență și spune despre tăvi că sunt în același timp colecții și morminte neidentificate. Taxonomia care organizează instalația este, în cuvintele ei, o ironie deliberată. Clasificarea a fost un instrument gândit de bărbați pentru o lume a bărbaților, iar întrebarea pe care o pune proiectul rămâne deschisă, „este oare clasificarea altceva decât o formă sofisticată de a ne opune entropiei?”.

Lectura nodului fertil adaugă acestor două sensuri un al treilea. Așezate în rânduri, conurile seamănă cu muguri sau cu semințe puse la încolțit, iar cutia cu o tavă de răsad. Arhiva păstrează aici și ceea ce urmează să crească. Firele contează la fel de mult ca obiectele pe care le leagă. Ele traversează fiecare cutie dintr-o parte în alta, iar așezarea în șir pe perete le prelungește, pentru privire, de la o cutie la următoarea. Nicio cutie nu stă deasupra alteia ca importanță. Seria se poate rearanja, iar caracterul modular al instalației, diferită la Brașov față de Timișoara, ține de aceeași logică. Un rizom nu are o formă finală.

Concluzie

Safety First se încheia într-un spațiu nerezolvat, în care privitorul primea recunoaștere în loc de liniștire. noduri + semne păstrează această onestitate și îi adaugă o direcție. Patologia de atunci, cu densitățile ei închise, lasă loc unei forme care leagă și dă lăstari. Trecerea de la nodul la nod fertil nu vindecă nimic și nu promite nimic. Arată că ceea ce s-a transmis pe linie feminină, împreună cu cearșafurile, cu numele și cu fricile, poate fi legat din nou, de altă mână, în alt desen.

Roxana Donaldson numește rezultatul o meditație despre disoluție, îmbibată de o melancolie clinică. Privită dinspre noduri, expoziția este și o lucrare de înmulțire. Fiecare cutie, fiecare Marie și fiecare semn adaugă un punct într-o rețea care nu are vârf și care, din acest motiv, nu are nici sfârșit.